Duminica e în deobște ziua în care se merge la teatru. Aceasta ne plăcea mult. Teatrul dela Coburg era o mică instituție foarte mulțumită de sine și îngâmfată de însemnătatea ei și bine înțeles se chema Hoftheater[1] deoarece în acele timpuri, orice lucru avea drept centru Curtea, iar Curtea îi dădea o mare subvenție anuală. Publicul era greu de mulțumit și vroia să aibă reprezentații de tot felul, astfel încât se dădeau nu numai opere și operete, dar și comedii, drame și piese clasice. Din fericire, nu se socotea teatrul drept lucru nepotrivit pentru copii; era privit cu drept cuvânt, ca un factor educativ. Bine înțeles, lipsea cu desăvârșire din programul nostru, orice piesă ușuratecă, sau nu deplin cuviincioasă; însă făcurăm cunoștință cu Schiller, Goethe, Shakespeare, Wagner. Bizet, Mozart, Verdi, Meyerbeer, Donizetti și câți alții, căci nici o operă nu se părea prea măreață pentru scena dela Coburg. Eram încă la vârsta în care ne plăceau mai bine opera, drama și clasicii, decât comedia; dar mama prefera comediile la cari râdea din toată inima.
Fiorosul bătrân, unchiul Ernest, avea mare slăbiciune pentru teatru, în toate formele lui, și de câteori se afla în oraș, se înființa întotdeauna în mica lui lojă, lângă scenă, unde se înălța aproape amenințătoare fenomenala lui grosime, într’un scaun anume construit, pentru a-i primi și a-i purta greutatea anormală. Ne uitam la el, dela locul nostru, cum s’ar uita cineva pe furiș, la cușca celui mai înfiorător animal dintr’o menagerie. In „antractul”
- ↑ Teatrul Curții
