Tenorii erau mai întotdeauna grași, fără niciun farmec și semănau prea puțin cu eroii pe cari trebuiau să-i întruchipeze; Lohengrin, în deosebi, era de fiecare dată, o mare desamăgire și niciodată nu atingea nivelul cuvenit. Intr’un rând avurăm o mare plăcere: veni o trupă de țărani tirolezi dela Chimsee, să joace piese din Bavaria de sus, adică piese localnice, în dialect, cu cântece și dansuri. Actori de mâna întâia, toate reprezentațiile lor erau o adevărată desfătare; afară de aceasta, piesele ce le jucau erau foarte înduioșătoare, luate din viața zilnică a țăranilor și pline de simțiri nemeșteșugite care-ți atingeau inima și te mișcau adânc. Mai târziu, când mă întorsei, într’un rând, la Coburg, după căsătoria mea, teatrul dela Coburg, care uneori se muta la Gotha, a doua capitală a ducatului, nu încetase de a juca un mare rol în viața noastră. Avea câțiva actori, cât se poate de buni, pe cari-i prețuiam mult, dar despre aceasta, voi vorbi la timp. Oricum, mersul la teatru era un mijloc foarte plăcut de a ne desăvârși educația, căci astfel ni se perindară sub ochi multe opere clasice. „Fecioara din Orleans”, de Schiller, a fost cea dintâi piesă preferată de noi; aveam o mare slăbiciune și pentru „Hoții” tot de Schiller, precum eram fermecate și de „Egmont” de Goethe, iar ceva mai târziu de „Torquato Tasso”. Oprele noastre preferate erau: „Carmen”, „Vasul fantomă”, „Tannhauser” și „Africana”, aceasta din urmă, pentrucă mult prețuitul nostru Bütner avea un rol de seamă în sclavul îndrăgostit de eroină, care bine înțeles, iubea pe altcineva. In actul din urmă, această încântătoare doamnă și sclavul plin de jertfire mor amândoi, respirând mireasma
