era la noi obiceiul, ca la toate prânzurile neoficiale să fie așezat în mijlocul mesei un mare vas de argint, în care se afla, sau un buchet de flori sau o plantă. Această cupă, bine lustruită și așezată, după moda engleză, pe un mic piedestal albastru închis, era destul de înaltă și ascundea oricui, persoana așezată în față. In lipsa mamei, Fräulein se așeza în capul mesei și d-rul X. la capătul celălalt; de când erau îndrăgostiți însă, vasul de argint plin cu flori, împiedeca perechea să schimbe priviri în timpul mesei. Răbdară această stavilă câteva zile, dar într’o zi, d-rul X., cu felul lui poruncitor, dădu ordin servitorului, să ia vasul de pe masă. Răsvrătite, cum eram noi, împotriva tiraniei suferite de nevoe, dar nu de plăcere, toate necazurile noastre adunate găsiră deodată prilejul de a se deslănțui, și câteși patru ridicarăm o sgomotoasă împotrivire. Cupa fusese pusă pe masă de mama, era dorința ei ca să rămână acolo și numai ea avea dreptul de a porunci să fie luată dela locul ei; nu îngăduiam ca în lipsa mamei să se atingă cineva de ea; era o datină și nu puteam sta la masă, fără acel vas, etc... etc... De fapt făcurăm un tărăboi nemaipomenit!... La început, d-rul X., deși mâniat, încercă să ia în râs răsvrătirea noastră și căută să ne arate, cât de copilăroase eram și cât de fără noimă era nesupunerea noastră. Totul fu în zadar!... Găsiserăm însfârșit, un prilej temeinic, — puteam și noi, la rândul nostru, să ieșim învingătoare asupra persecutorilor noștri și aveam de gând să ne păstrăm pozițiile. La urma urmei, cu desăvârșire înfuriat, d-rul X. strigă: „ei bine, ori eu, ori vasul!” Ah, primejdios cuvânt!... căci
