lui păreau înaripate, ne plăcea muzicalitatea lor, dar, obișnuit să vorbească din amvon, se avânta în sfere, unde nu-l puteam urma. Il ascultam ca vrăjite pline de uimire în fața înțelepciunii lui, însă eram mult prea sfioase pentru a pune întrebări sau a mărturisi că nu-l înțelegeam. Tăcuta noastră supunere îl făcea să creadă că ne pătrundeau în suflet învățăturile lui, pe când, la drept vorbind, ne turburau toate credințele, ba chiar într’o oarecare măsură, semănau în inimile noastre sămânța îndoelii. Il priveam cu venerație, îl admiram, dar niciodată nu ne foloseam de înțelesul lecțiilor lui — și-mi aduc aminte cum, dintr’un imbold nelămurit de apărare, îmi lăsam creerul cuprins de o izolare binefăcătoare, prin care mă feream de a primi vreun învățământ primejdios; pe neștiute cercam să-mi mențin vechile granițe, pricepând în mod subconștient că mintea mea nu era încă pregătită pentru adânca lui știință, pe care ne-o propovăduia în cuvântări nepotrivite cu vârsta noastră. Totuși el ne duse până la confirmație, de care ne apropiam cu sufletul plin de evlavie adâncă, deși cam neluminată. Incercam să ne dăm seama de solemnitatea acestei taine și să fim vrednice de legământul cu care eram s’o săvârșim, dar în adâncul conștiinței mele simțeam cu durere că nu mă înfiorasem destul, de misterioasa ei însemnătate. Niciodată nu-mi, fu hărăzit darul de a mă cutremura de vreun extaz religios. O muzică minunată sau deplina împărtășire a frumuseții naturii mă făceau să mă apropii mai mult de Dumnezeu; o priveliște măreață, adânca tăcere a codrului, o grădină plină de flori, un strălucit apus
