de soare, deslănțuirea unei furtuni pe mare îmi insuflau o mai limpede pricepere a celor veșnice, decât oricare ceremonie bisericească. Slujbele preoților mi-au părut totdeauna ceva nedesăvârșit; ei îmi păreau prea robiți pământului, făceau gesturi ce-mi ajunseseră prea obișnuite și lipsite de avânt prin deasa lor repețire; niciodată nu mă înfioram de vreo apropiere cu Marea Atotputernicie, pe care o simțeam aevea mai adânc în sufletul meu, departe de participarea la un ritual bisericesc. Lunga pregătire și încercatele lămuriri teologice a tot ce primisem noi înainte, ca fapt aevea, îmi însuflaseră o oarecare neliniște, ba chiar oarecare neîmpăcare, bine înțeles nu mi-o mărturiseam, dar simțeam în inimă ca un gol, lăsat de ceva ce ași fi pierdut. Știu că Ducky care primi confirmația odată cu mine, simțea acelaș lucru, dar o sfială neînțeleasă ne împiedica de a ne spovedi una alteia în această privință și de a cerceta lucruri cari erau mai mult un mod de a simți decât un prilej de vorbă; totuși știam că trecea și ea prin aceleași stări sufletești.
Incercam din toate puterile să ne hipnotizăm până la un fel de extaz religios, un fel de atingere mai de aproape cu cele supra-pământești, dar niciuna din noi nu fu cutremurată de fiorul adânc, care mi se pare că e hărăzit unora.
Primirăm confirmația în biserica din satul Oslow de lângă Rosenau, o clădire în stil rococo rustic, văruită și simplă, cu un acoperiș înalt de țigle de culoare închisă. Vechiul clopot avea un glas solemn, adunarea de oameni din popor era plină de cucernicie și toți
