cu o părere mai modernă despre cunoștințele ce ar trebui să le aibă o fată. Eu mă mulțumeam pe deplin cu istoria, geografia, aritmetica, botanica, literatura, religia, istoria naturală, pictura, limba franceză, muzica, gimnastica. Nicio știință mai încâlcită nu m’a ademenit vreodată și nici nu ne dădeam seama că educația noastră era foarte superficială. Nu era nimeni cu care să ne fi putut lua la întrecere. Profesorul Rieman, care ne preda istoria și geografia, era un om destoinic, avea o barbă cafenie și întruchipa pe germanul cam țeapăn și foarte politicos. Il sufeream fără să ne placă în adevăr. Făcea tot ce putea ca să înțelegem harta lumii întregi și să ținem minte numele râurilor, ale orașelor și ale munților, și-și dădea multă osteneală ca să ne insufle o cunoștință în linii generale a istoriei și a legăturilor țărilor între ele, dealungul veacurilor; schimbările ivite în înfățișarea și mărimea lor, întâmplările de căpetenie cari trebuiau neapărat ținute minte, precum și chipul cum se urmau una după alta epocile, cu războaiele, cu creșterea și cu descreșterea lor. Creerul meu neexersat nu era însă destul de primitor și nu mi-a rămas mult din toată înțelepciunea pe care profesorul Rieman cerca să ne-o împărtășească în timpul lungilor și adeseori obositoarelor ceasuri, pe când alte multe glasuri mai ademenitoare ne ispiteau prin ferestrele deschise. Profesorul Rieman avea un fiu care azi e artist de meserie, înzestrat cu un minunat talent muzical. Alesul nostru dintre toți, era profesorul Beck. Avea un cap frumos cu nas de acvilă, o creastă de păr sbârlit, glasul adânc și mult simț al umorului.
