portret, cufundată în amintiri... Și o adiere a rozelor din grădina raiului pătrundea încă odată până la dânsa...
Fusese și ea tânără odată și visase un vis, colo departe în deșert, lângă omul care astăzi era un desfrânat bătrân, plin de păcate, dar pe care, ah! — minunea inimii omenești, — îl iubea încă!
Ducele Ernest era un mare vânător, chiar dacă nu era cum zice Biblia „sub ochii veșnicului Dumnezeu”. Pe lângă „vin, femei și cântece”, putem adăuga „cerbi și căprioare”. O mare parte din venitul lui era întrebuințată la întreținerea unor nemărginite parcuri; avea mici căsuțe de vânătoare, în câteși patru colțuri ale pitorescului său ducat. Se înconjura de o oaste de paznici și de slujbași oficiali cu deosebite titluri și grade diverse, potrivite cu uniformele lor verzi, căci în Germania, orice vânător e îmbrăcat în verde. Ultima dragoste a bătrânului tiran era sora unuia din acei tineri îmbrăcați în verde, care din această pricină se bucura de mare favoare. Pomenesc de aceasta, numai pentru a adăuga un ultim amănunt zugrăvirii devotamentului conjugal al mătușii Alexandrina. Când muri despotul la o vârstă înaintată, căci ne-cumpătarea nu-i scurtase nicidecum zilele pline și senine (bătrânul sibarit avea obiceiul să zică: „Soarta nu mă poate vătăma, am prânzit azi”), văduva lui, cu inima sfâșiată, luă pe acea tânără femeie sub ocrotirea ei și merse până acolo, încât declară, că unica vilă, în care grozavul ei stăpân își petrecuse orele de chef cu acea femeie și cu altele, nu trebuie atinsă nici locuită de alții, „pentru că acolo trăise scumpul ei Ernest ore atât de
