aproape slobode, cari se năruiau ușor, când vroiai să treci peste ele, pentru a intra în vreun ogor. Aici ne lăsau să alergăm în voe și trăiam într’o nemărginită încântare. Fiecare colțișor răsărea pentru noi, ca din basm și într’o zi, spre marea noastră bucurie, dădurăm peste o colibă mică, făcută din piatră poroasă, semănând cu grota în forma stupului de albine din grădina mamei, însă destul de mare ca să încăpem toate, și acoperită în întregime cu ederă. Acest încântător locaș fusese desigur zidit ca adăpost pentru cei ce lucrau la câmp sau la crângurile de portocali, dar era totdeauna gol, când ne aflam noi acolo și ajunse țelul tuturor plimbărilor noastre. Când mă întorsei la Verdala, după patruzeci de ani, găsii neschimbat acest minunat acoperiș ocrotitor, căci așa e scris, să dăinuiască și cele mai neînsemnate lucruri durate de om, mai mult decât mâinile cari le-au durat. Era nu știu ce în Malta, — care se potrivea în chip tainic cu ființa mea lăuntrică. Simțeam oarecum că ea și eu eram una și când am revăzut-o, după atâția ani, după ce mă despărțise de ea scurgerea unei vieți întregi, am simțit-o tot atât de aproape de inima mea ca în vremea de demult. Mă umplu de un extaz aproape dureros, care se desprindea dintr’o linie, dintr’o culoare, din felul cum un cactus țepos creștea ca o dihanie înțepătoare, lângă o căsuță pătrată cu acoperiș drept, unde se uscau la soare tărtăcuțe portocalii; din chipul cum un roșcov se apleca peste un zid, sau din acela în care apa, în-tr’un mic apeduct lucea gâlgâind ușor, la umbra unui crâng de portocali, pe când în depărtare, strălucea marea albastră; din privirea
