ce-o furișam asupra unei grădini, albă toată, de mari tufe de mușețel și din ciudata simțire că peste tot se află ceva ascuns, ceva nedescoperit încă, lumi de frumusețe, grădini de vrajă, peste cari puteai să dai în orice clipă.
Nimic din ce am văzut mai târziu în viața mea, nu m’a umplut de acelaș farmec, nici n’a avut pentru mine aceeaș însemnătate; găsesc o fericire fără seamăn, numai retrăindu-le în amintirea mea. Știu bine, că o parte din strălucirea vieții dela Malta, e datorită întrucâtva vârstei noastre; ne aflam acolo tocmai la punctul de trecere dela copilărie la adolescență, când toate par o revelație și toate visurile un adevăr. O perdea deasă ne ascundea binele și răul; pacea minții noastre nu era turburată de nici o nesănătoasă năzuință de a ști; totul era încântare, nicio mâhnire nu pătrunsese încă în grădina raiului nostru. Oamenii își arătau fața, nu masca, iar când zâmbeau, o făceau pentru că se simțeau fericiți; niciodată nu ne-am fi închipuit că un zâmbet poate avea alt înțeles. Noi nu cercetam adâncimile și nu ne băteam capul cu întrebări, lumea se întindea largă în fața noastră, iar viitorul era departe....
Intr’un cuvânt: era vârsta nevinovăției, raiul în care nu te mai poți înapoia, după ce i-ai trecut pragul, intrând în lumea realităților...
Dar nu mi-e îngăduit să mă opresc prea mult în acelaș loc. fie el chiar paradisul. Viața curge înainte și pana mea trebue să părăsească grădina raiului meu și să se întoarcă spre vremuri mai aspre. Inc’o privire înapoi și revăd
