chiar lucrurile cărora ne împotriveam mai strașnic.
Mi-aduc aminte o scenă tragi-comică în ziua când fu delegat căpitanul Bourke, a ne convinge să ne lungim rochiile, pentrucă ne împotrivisem hotărârii ce se luase! Simțeam că e o cursă și o primejdie!
N’aveam poftă să fim mari. Viața era prea încântătoare așa cum era; ne temeam de orice schimbare, de orice ar fi putut știrbi minunata noastră libertate și independență.
Simțeam, în subconștientul nostru, siguranța că înapoi nu ne vom mai putea întoarce. A ne lungi rochiile, era semnalul unor stavile puse nebuniilor; amintea întrucâtva tăierea aripilor și punerea în lanțuri. Ne băgasem în cap să ne împotrivim acestei noutăți, din toată puterea voinței noastre, care se făcea de oțel, când se deștepta în noi spiritul de revoltă.
Mama nemai știind ce să facă, ne trimise pe iubitul nostru căpitan Bourke, ca să ne convingă. A fost adevărat un pas iscusit din partea ei; nu și-ar fi putut alege un sol mai nimerit.
Nu-mi aduc aminte ce argumente întrebuința Maurice Bourke și în ce chip ne ademeni să ne supunem, dar el rămase învingător, și de atunci înainte purtarăm rochiile lungite cu câțiva centimetri, așa cum se credea potrivit cu lungirea picioarelor noastre.
De câte ori se presimțea o răsvrătire, Maurice Bourke era trimis să ne îmbuneze și așa de mare ne era dragostea pentru dânsul, încât dobândea dela noi lucrurile cele mai grele.
De câte ori era departe de noi, căpitanul Bourke ne scria lungi scrisori hazlii, la cari
