Căpitanul Bourke! Cât ne era de drag! Avea toate însușirile necesare pentru a ajunge eroul a trei fetițe pline de însuflețire și de dorința de a slăvi un erou. Mai întâ era Irlandez, în cel mai bun înțeles al cuvântului; oacheș, cu ochi albaștri, vesel, hazliu, nostim, cu un zâmbet încântător ce descoperea dinți nemaipomenit de albi, un zâmbet care strâmba puțin un colț al gurii în chip fermecător; părea că-i ridică sprincenele până la părul negru ca pana corbului și cu unduiri pe cari le-ar fi pizmuit orice femee.
Era tot așa de pârlit de soare ca și papa, și avea ochii de un albastru tot atât de isbitor. Ochii albaștri într’o față pârguită de marinar au ceva deosebit de luminos: ca lacurile când sunt pătrunse de soare.
Maurice Bourke era un om cu minte largă, cu suflet cald și generos, și cu darul plin de voie bună, de a vedea binele în aproapele său, căutând să acopere răul. Era mărinimos, plin de duh, știa să dea fiecăruia ce i se cuvenea și să ia apărarea vinovatului; și apoi cine se putea împotrivi acelui zâmbet în colțul gurii, cu dinții nemaipomenit de albi!
In ochii noștri, căpitanul Bourke era nespus de impunător; deștepta în noi o desăvârșită și neprecupețită ascultare. Eu una, îl iubeam, după cum spune un poet, în cuvinte eterne: „Cu patima ce pusesem în vechile mele dureri și cu încrederea copilăriei mele”. Neam fi aruncat în foc sau în apă pentru dânsul; el ne făcea să ascultăm, să ne potolim și să ne supunem, ca nimeni altul. Un cuvânt al lui ne vrăjea. Orice răsvrătire putea fi reprimată de căpitanul Bourke; ne făcea să ne închinăm în fața oricărei legi și să primim
