soarelui și de bunăvoia tuturor oamenilor, cari erau tineri și fericiți și fără gânduri ascunse.
Dar omul nu poate rămâne netulburat nici măcar în Rai,
așa se iscă un glas de protestare împotriva prea marei libertăți ce ne-o lăsa mama. Cum era cu putință să ne dea voe să călărim singure în hipodrom, în tovărășia unei duzini de tineri? Glasul era al unei doamne în vârstă, din familia noastră, una care din nenorocire privea toate printr’un geam negru și, care nemai fiind ea însăși nevinovată, nu putea recunoaște nevinovăția altora, nepăsându-i de mâhnirea ce ne-o pricinuia. Mama nu împărtășea părerile ei, dar acea voce era prea puternică pentru a fi nesocotită, și mama se simți nevoită să-și trimeată de aci înainte copiii să se plimbe în tovărășia unei guvernante. Hotărârea aceasta pricinui de amândouă părțile mult necaz.
Mademoiselle nu știa să călărească (asta cel puțin era un noroc pentru noi), și hipodromul era în plină arșiță fără pic de umbră. Mademoiselle era totuși nevoită să ne plictisească cu nedorita ei tovărășie, și să se ciocnească de noi la fiece hop, într’o trăsurică localnică, până ajungeam la Massa, unde se așeza cum putea mai bine, sub o umbrelă de cit roșu, în vreun colț de unde supraveghea toate mișcările, dacă nu chiar privirile și convorbirile noastre.
Nu pot spune că ne urmărea cu multă luare aminte; ghemuită sub apărătoarea stacojie, care, după spusele noastre, ne speria caii, se cufunda îndată într’o carte și uita de toate din jurul ei. Ne părea rău de un singur lucru, anume că ședea prea departe ca să putem
