stropi cu noroi nesuferita umbrelă, când treceam în vijelios galop! Mânia noastră cea mare o aveam împotriva doamnei din Anglia, împotriva acelui glas atât de supărător, ivit în grădina raiului nostru. Fusese o faptă vrednică de însăși bătrâna Alexandrina Tolstoi.
După cum s’a putut băga de seamă, lecțiile nu aveau vreo mare însemnătate în planul vieții noastre, cu toate că unele ore erau menite studiului; ore cari, după părerea noastră, ne întrerupeau în chip neplăcut deplina libertate.
In anul dintâi M-lle X fu cerberul sălii noastre de studiu.
Ea supraveghea această parte puțin ademenitoare a vieții, și tot ea ne dădea lecțiile. Dar în anul al doilea, din cauza sănătății ei șubrede și din lipsa de sinceritate față de mama, fu înlocuită de o doamnă germană mult mai tânără, de familie bună, care părea foarte plăcută, dar care mai târziu jucă în viața noastră un rol destul de nefericit.
Din nenorocire, dobândi un loc prea mare în favoarea mamei, care de data asta, spre mâhnirea noastră, își dărui încrederea în mod nechibzuit.
Ne bucurarăm însă de un prea fericit interimat, când se sfârși cu vechea autoritate, iar cea nouă nu-i luase încă locul. Aceasta fu o epocă de fericire, pe care Ducky și cu mine, o rânduirăm după pofta inimii noastre.
Trebue să pomenesc de o desfătătoare personalitate din timpul nostru de școlărițe: Profesoara noastră de muzică, Miss Butler, care venea să ne dea lecții de trei ori pe săptămână.
