când era mamă tânără și rămăsese tot așa și în timpul nostru. Ciudățenia înfățișării sale se datora unei serii de bărbii, cari ajunseseră cu vârsta, moi și fleșcăite, ca niște saci de piele, deșerți. Avea obrazul mare, și nasul, cu nările largi deschise, era prea mic pentru acel chip. Pierduse, într’un accident degetul mijlociu dela mâna dreaptă. Din această pricină căpătase un tic nervos și nu înceta de a freca unul de altul degetul al doilea și al patrulea peste rămășița degetului ce-i lipsea, și apoi își trecea mâna peste obraz și nas, parcă ar fi gonit o muscă. Această mișcare nervoasă o repeta necontenit.
„Bătrâna contesă” cum o numeam noi, avusese o nemărginită autoritate în copilăria mamei, și o păstrase neschimbată chiar după ce mama se făcuse mare și ajunsese însăși mamă de copii. Bătrâna contesă își urma rolul de autocrat și cu noua generație. Puternica ei personalitate se simțea în toată casa când venea să stea câtva timp la fosta ei elevă, iar noi, copiii, eram mereu muștruluiți ca să-i fim pe plac, sau mai bine zis, ca să nu-i fim pe plac, căci în adevăr exigența educatoare, era greu de mulțumit. Dela ea, în mare parte, se trăgea acel sentiment de neliniște, de care nu s’a putut desbăra mama toată viața; neliniștea pomenită mai sus, sentimentul că nu dobândise deplina desăvârșire pe care o așteptau alții dela dânsa.
Când bătrâna contesă se purta aspru cu noi copiii, sau măsura până unde ne mergea ignoranța, sau descoperea vreo lipsă în buna creștere a noastră, întregea de fapt educația mamei, apăsând cu mână grea asupra fostei eleve, și prelungind în jurul lipsurilor
