marei ducese, aceeași atmosferă de mâhnită desaprobare. Ivirea ei printre noi, în Rusia sau aiurea, era ca un bucium, ce ne chema la datorie. In timpul „ocupației” casei noastre (căci nici un alt cuvânt nu exprimă întocmai purtarea ei față de noi) toată lumea își vedea de treabă cu mare osârdie; cu dânsa nu mergea să fie cineva câtuși de puțin lăsător. Când era de față, ne făcea să stăm drepți ca la paradă, cu purtarea fără greș din zilele mari; când era pe-aproape bătrâna Alexandrina Tolstoi, nu mergea să tragi la fit. Totuși, cred că mama, cu toată teama de ea, iubea din inimă pe bătrâna ei guvernantă; în ochii ei era o puternică legătură cu trecutul și cu mult iubitul cămin de odinioară. Era și ca „o așchie din vechiul trunchi”, o rămășiță din frumoasele zile de demult, un veteran din vechea gardă. Neînduplecată, nesatisfăcută cu nimic, niciodată nu se mulțumea cu ceva ce nu era pe deantregul desăvârșit. Principiile ei erau înalte; erau principii imperiale; pentru nimeni pe lume nu s’ar fi clintit cu nici o fărâmă din felul ei de a fi.
Desăvârșit nu era nimic afară de ceeace numea ea astfel; părerea altuia, a orcui, era osândită de dânsa la tăcere, nici un glas nea-vând răsunet când vorbea ea. Stând ca pe un tron în cel mai bun jilț din camera mamei, revărsându-și înțelepciunea peste tineri și bătrâni, avea într’însa ceva care îți amintea de un Papă.
Totdeauna îmbrăcată în negru, cu o fundă legată peste multele bărbii pentru a le ascunde revărsarea, fuma nenumărate țigări, pe când degetele dela mâna stângă se frământau.
