moi, cenușii și elastice, care vesteau apropierea locurilor băltoase.
Cât ne plăceau aceste movilite de mușchi în culoarea lichenului! Ne străduiam să le desrădăcinăm fără a le frânge, dar când izbuteam în greaua încercare, erau totdeauna prea grele ca să le ducem acasă. Era însă ceva cu totul deosebit în acel mușchi cenușiu; se întindea uneori în largi fâșii mlăștinoase, ceeace dădea pământului o înfățișare de vrajă, parcă ar fi fost acoperit cu pete mari de mucegai, iar culoarea mucegaiului se îmbina blajin cu a zării; nu era între ele nicio linie de despărțire; lumea întreagă plutea într’o ceață, nedeslușită, neguroasă; ți se părea că pășești tot înainte într’un vis cenușiu.
Dar mai presus decât orice, era bruyera[1]... minunatele covoare ondulate, roșii-viorii, lăsând să se străvadă verdeața ruginie, care adăoga culorilor o căldură cu desăvârșire îmbătătoare pentru un suflet iubitor de frumusețe. Peste deal și vale, cât vedeai cu ochii, totul era purpuriu-vânăt; o măreață întindere viorie, o mantie regală întinsă peste lumea din miază-noapte.
Mai erau și zile de’negură, cari te acopereau cu milioane de lacrimi, îți udau genele c’o umezeală greoaie și răspândeau o brumă de rouă peste orice haină purtai. Apoi plimbări de vis, într’o lume fără margini hotărâte, nici culori definite; pâlcuri de aburi reci, în care din răstimp în răstimp, se ridica puțin vălul, descoperind nedeslușite turme de oi, năluci lunecând într’o lume de năluci, înaintea
- ↑ Plantă stufoasă și scundă cu flori viorii, care acoperă mari părți din pământul Scoției.
