cărora pășea parcă o stafie, ce le mâna încet într’un ținut al vrăjii. Ciobanii aceștia scoțieni, înalți, înveliți în pledurile lor cenușii, cu câinii păzitori ai turmei după dânșii, erau în adevăr duhurile negurilor.
Bunica veni la Balmoral, în toamnă, după câte îmi amintesc. Aceasta era locuința cea mai pe placul inimii ei: mult îi erau dragi „Scoțienii” ei! Cunoștea aproape pe fiecare locuitor; până și apartamentele regale erau tapetate și mobilate cu postav cadrilat scoțian; covoarele, perdelele, tot era vărgat cu cenușiu, roșu și negru. Această ornamentație, mai mult patriotică decât artistică, avea darul să-ți obosească ochii și să-ți amețească creerul. Chiar și aici, cu toate că viața în Scoția era mai intimă și mai casnică, mai puțin oficială și severă, bunica răspândea atmosfera ce o deosebea; și aici se simțea în tot chipul prezența ei, chiar când nu era de față.
Regina Victoria! De pe atunci ajunsese aproape o figură de legendă. Cu cât mai mult, acum, când privim înapoi spre ea! Dăinuia de atâta vreme, încât abia își putea cineva închipui globul pământesc urmându-și rotirea fără ea! Era în oarecare măsură arbitrul soartei noastre a tuturor. Pentru toți membrii familiei, „da” sau „nu” rostite de ea aveau o greutate fără seamăn, și apoi nu-i displăcea să-și spună cuvântul chiar în chestiunile cele mai intime.
Ea era puterea centrală care cârmuia toate. Până și mama, după părerea noastră atotputernică, trebuia să țină seama de regina Victoria, să asculte de ea, și dacă nu era
