le place să audă o istorie de nenumărate ori), de fiecare dată ne mergea la inimă deopotrivă.
Andersen a rămas pentru totdeauna idealul meu, și azi când încerc eu însumi să scriu un basm, totdeauna năzuesc să-l scriu „à la maniere d’Andersen”, care-și cunoștea meșteșugul mai bine decât oricine și știa să stoarcă lacrimi sau să scoată zâmbete din inima cea mai împietrită.
Mama întotdeauna vorbea cu noi englezește; niciodată n’a vrut să ne învețe rusește, spunând că nu vrea să audă iubita limbă a țării ei, schingiuită de proprii ei copii.
Ne iubea din suflet, ne dăruia întreaga ei viață, dar, cu toate acestea, lucru ciudat, își punea puțină nădejde în noi.
Nu eram copii-minune, și pace; de aceea mai târziu, când fiecare din noi desfășura vreun mic talent al ei, mama, cu toate că ne încuraja, o făcea totdeauna într’un chip ocrotitor, în care se cuprindea și o umbră de neîncredere. Nu prea ne lua în serios; noi eram dintr’o generație mai tânără și nici nu primisem o educație așa de desăvârșită ca a ei; și apoi, mai presus de toate, eram protestante, așa dar unele laturi ale sufletului nostru erau străine de al ei.
Iubită, mărinimoasă și generoasă mamă! Croită în linii mari, era totdeauna într’o căutare fără răgaz și cu sufletul neliniștit. Năzuind spre o desăvârșire neștirbită, uneori pierdea din vedere, chiar cu prețul unei nedreptăți, ceeace ar fi fost un izvor de bucurie, dacă nu s’ar fi străduit mereu spre un ideal, sădit în ființa ei de acei ce o crescuseră.
