Bătrânul Lumley ne făcea rost de cai pentru aceste plimbări. Nu-mi aduc aminte tocmai bine ce vârstă aveam atunci, oricum, eram mititele de tot, și bucuria și înfrigurarea noastră erau nemăsurate.
Niciodată nu voiu uita încântarea fără seamăn ce o simțeam când porneam călare, însoțite de necăjitul Mr. Lumley, cu pălăria lui înaltă, și semănând cu o găină îngrijată de puii ei, însă o găină bătrână, cât se poate de corectă, și cu acea corectitudine la care ajung numai profesorii de călărie sau de dans.
Intâi și întâi venea deschiderea porților, la care prezida scumpul nostru portar bătrân; Mallet îl chema, mi se pare; apoi treceam prin fața sergentului nostru, care și el ne era un mare prieten; sau poate că pe sergent îl chema Mallet?
Pe urmă se auzea răsunetul copitelor pe pavelele de lemn ale străzii; din fericire pentru începătoare ca noi, era o stradă laterală foarte liniștită; apoi apucam pe aleea călăreților, care ducea peste Bulevardul Mall, dincolo de Green Park, dealungul nesuferitului său grilaj, față în față cu zidul grădinii palatului Buckingham, până ajungeam la arcada din capăt. Acum, venea partea cea mai buclucașă a întregei expediții; partea care umplea de îngrijorare pe bătrânul Lumley, trecerea fără primejdie a colțului după care intram în Hyde Park; și la urmă de tot, ajungerea în neprețuitul Row, lungă întindere de nisip, unde ți se deschidea în față un adevărat rai de nădejde, o nesfârșită făgăduință de galopuri, însoțite de un ușor tremur de neliniște, care le făcea cu atât mai ademenitoare.
