Ducky și cu mine hotărâsem, ca să ne ferim de discuții sau de ceartă, să încalece ea calul cel mai mare, deoarece era mai înaltă, iar eu pe cel mai mic, oricare ar fi fost înfățișarea lui. In chipul acesta, avea ea uneori calul cel mai bun și alteori îl aveam eu. După cât îmi aduc aminte, Sandra — așa numeam noi pe sora noastră a treia, Alexandra — în acele timpuri depărtate încăleca pe Tommy, drăgălașul, potolitul și vrednicul de încredere Tommy, care mai târziu fu luat cu noi la Malta.
Aceste plimbări în Hyde Park erau o fericire și bătrânul Lumley, uneori cu toane și totdeauna cu mintea aiurea, nu isbutea să ne strice cheful.
Avea picioarele subțiri și fața ca de mumie, iar părul lui rar și cărunt, sub pălăria înaltă, era adus spre frunte pentru a ascunde tâmplele scobite. Bătrânul Lumley avea o înfățișare întrucâtva patetică.
Cred că a dat necontenit lecții, până la adâncă bătrânețe, căci mulți ani mai târziu, când nu mai luam de mult lecții de călărie, l-am întâlnit iarăși în Rotten Row și l-am salutat cu un strigăt de recunoaștere. El s’a uitat la mine cu o privire neînsuflețită, parcă n’am fi împărtășit altădată împreună bucuriile și grijile plimbărilor.
Imi închipui că eram mai schimbată decât el: fiindcă pe vremea lui nu eram „nici pește, nici carne”, cum zice zicala germană. Totuși m’a jignit mult că nu m’a salutat bătrânul nostru profesor de călărie.
Chipul lui era și mai încrețit de griji decât oricând, era poate ceva mai slab și mai uscat, dar altfel nu se schimbase de loc!
