ales, mă atrăgea. Era o încântătoare mireasmă de migdale amare care, nu știu de ce aducea nasului meu o nespusă mulțumire.
Borcănelul pântecos, plin cu acest clei, își avea locul într’un dulăpior.
Era o anumită oră seara, în care trebuia să ne pregătim lecțiile pentru a doua zi. Uneori, ne punea pe fiecare într’o odae deosebită, ca să nu cădem în ispita de a sta de vorbă în loc de a învăța.
Intr’o seară, mă aflam singură în clasă, reflectând asupra unei probleme plicticoase, dar gândul îmi fugea mereu spre dulăpiorul cu borcanul de clei. Ispita se făcea din ce în ce mai mare; era ca un magnet care mă atrăgea spre dulăpior. Ah! să-l miros numai odată! Și eram sigură că mi s’ar limpezi mintea; și apoi ași scăpa de gândul statornic, care nu-mi dădea pace.
Copiii au conștiința deosebit de simțitoare. La urma urmei, nu era o așa mare nelegiuire de a te scula și de a mirosi un borcan cu clei! Totuși, simțeam că era un lucru ce „nu se cuvine”.
Din nenorocire însă, după ce mă împotrivisem vitejește câtva timp, mă sculai de pe scaun; magnetul mă atrăgea cu o putere pe care nu o mai puteam înfrânge, și astfel mă apropiai tiptil, ca hoțul, de dulăpiorul fatal, deschisei ușa cu degetele ce tremurau și înfundând pensula groasă în borcanul și mai gros, o umplui cu cleiul unsuros și alb, și închizând ochii pentru a nu pierde nimic din desfătare, trăsei în piept o suflare din acel mult iubit miros care îmi umplu sufletul de mulțumire.
Pași în sală!... Mademoiselle...!
