Ca unul ce a comis o faptă rea sau un furt, pusei repede pensula jos, mă repezii pe scaun, și-mi luai, când se deschise ușa, cea mai nevinovată înfățișare. Dar îmi închipui că eram o actriță proastă; sinceritatea era însușirea mea deosebită, nu vicleșugul... Mademoiselle simți, ghici, mirosi că se întâmplase ceva. Se uită la mine, mă privi lung; simțeam că mă roșesc, dar cercai să continui lucrul început, cu toată nepăsarea și cu nasul în carte, ca și cum nu s’ar fi întâmplat nimic.
In zadar însă:
— Princesse, qu’avez-vous fait?[1]
— Rien, Mademoiselle![2]
Dar cu Mademoiselle nu se sfârșea așa de ușor. Privirea ei cu ochelari cercetă camera, de sus în jos, podelele, tavanul, mobila.... pereții... și deodată, dintr’un salt, fu lângă dulăpior: ușa era crăpată!... O deschise, și acolo, pe hârtia albă a poliței, zăcea pensu-la revelatoare, groasă,r,unsă și lipicioasă de clei, și nicidecum în borcan cum s’ar fi cuvenit, ci pe frumoasa, curata hârtie albă! Uff! ce murdărie!
Urmă o dramă. Nu încercai să tăgăduiesc fapta mea rea: mă sculasem dela locul meu, miroseam neprețuitul clei; eu eram aceea, da, eu, care în grabă pusesem pensula pe hârtie, și nu în borcan!
Dacă mi-ar fi dat în gând la repezeală s’o bag îndărăt n’ar fi fost nicio dovadă împotriva mea.
Dar viața e plină de „dacă”. Intr’un cuvânt, crima, dintr’o pricină pe care n’o pot pătrunde
