când nu vor mai fi regi și cerșetori, bogați și calici, trântori în palate, muncitori în bordeie; când toată omenirea va fi transformată într'o familie de muncitori,— fie-care în felul său, — peste care va domni libertate, pace și frăție. Iată esența idealului, pe care socialistul l-a întrebuințat ca material poetic. In mâinile D-lui Mille materialul acesta a devenit sărac, comun și banal. Idealul, în sine, e mare și frumos; dar așa cum l-a cântat D-l Mille în versuri, a ajuns ca o marmoră de Carara din care un zidar ar fi izbutit să facă olane de case.
Toate poeziile socialiste au același fond, și care poate ar fi fost mai puțin banalizat dacă autorul știa să 'l înfățișeze într'o formă artistică, originală. Versurile D-lui Mille însă îți fac impresia celei mai ordinare proze rimate. Ele nu cântă, nu sună armonios, nu strălucesc prin imagini, n'au culoare, n'au căldură, n'au sugestie; sunt schiloade și de ghiață. Iți par o pledoarie umflată și dramatică, rostită de un socialist entusiasmat, pe o baricadă de stradă. In fața unei mulțimi numeroase.
