și plăcut să cunoaștem confesiunile politice și intime ale lui Bolintineanu? impresiunile lui Deparațeanu? viața zbuciumată, tristă și tainică a lui Eminescu?
Nici unul nu ne-a lăsat nimic despre ei. Care să fie cauza? îți vine să te întrebi. E greu de răspuns. Poate un fel de nepăsare către propria lor viață, poate acea indolență melancolică ce este caracteristică poeților, poate lipsa de timp, poate tăcerea discretă cu care unii oamenii acopere, ca subt un giulgiu trist, poema vieței lor.
Constat un lucru regretabil pentru critica noastră și pentru, iubitorii de confesiuni. Confesiunile, atunci când au o valoare psihologică, socială și estetică, prețuesc mai mult de cât alte opere impersonale, (dau acestui cuvînt înțelesul său relativ) în care facultățile de observator, de psiholog și de stilist se manifestă cu puteri slabe. Aduceți-vă aminte, scumpi cititori, că Henri-Frederic-Amiel a fost un poet mediocru și a scris, în acelașl timp. Confesiuni cară i-au creat o glorie eternă.
