una. Apoi adaogă: „Voltaire a iubit pe D-na de Châtelet, dar dupe maniera sa, — și iată problema, iată enigma psihologică; nu știm cum era acea manieră! Cel mult putem afirma că ea se deosibea de aceia a lui Jean-Jaques Rousseau sau a lui Diderot. Nu putem cunoaște deci pe Voltaire tînăr încă, deja celebru și amorezat”.
Iată dar cum lipsa unor scrisori de dragoste eclipsează o bună parte din cercetările criticilor asupra marelui Voltaire.
Astfel de confesiuni sunt foarte numeroase în literaturile străine.
In literatura românească aproape ele nu există. Este nespus de uimitor faptul că nici unul din scriitorii noștrii nu ne-a lăsat cel puțin un volum de confesiuni. Pe ici, pe colea, o notă, o schiță, o amintire simplă; dar nimic din viața lor intimă și socială. Nimini nu cunoaște viața lui Bolintineanu, nici pe a lui Alexandrescu, nici pe a lui Alexandri, nici pe a lui Depărățeanu, nici pe a lui Eminescu. Și n'ar fi fost oare interesant
