Dintre scriitorii noștrii bătrâni, singurul d-l Ion Ghica a dat la lumină două volume de confesiuni, subt formă de „scrisori către Vasile Alexandri”. Aceste confesiuni au un caracter istoric și politic. S'ar părea deci că ele nu prezintă de cât un interes pentru specialiști, cu menirea de-a rămâne simple documente de fapte pentru istoricii viitorului.
Scrisorile D-lui Ghică însă au și un farmec literar și psihologic. Dacă le urmărești cu atențiune, te simți împrietenit cu interesul faptelor și evenimentelor felurite ce se desfășură între ele, ca niște tablouri triste și mărețe; din panorama unei mari epoci sociale. Ca contimporan și ca unul din actorii principali a acelei epoci, d-l Ion Ghica, de sigur, acum când ne povestește „Amintirile sale din pribegie”, revarsă peste el o emoțiune personală, care se trădează adese-ori în unele pagini de o rară frumusețe stilistică.
Și apoi, vedeți: chiar titlul: „Amintiri din pribegia de la 1848” are nu știu ce aier de melancolie duioasă, ca o poveste din bătrâni.
