Asupra celei dintâi piese, eminentul nostru critic D-nu Ion Gherea a scris o cercetare socială și psihologică, analizând în aceiași vreme și starea actuală a femeii în societatea burghieză. Asupra acestei din urmă piese, încerc să notez aici câte-va impresii, cari să definească genul teatral al autorului.
Acum câți-va ani, în Paris, Emile Zola întreprinsese o luptă furioasă înpotriva acelor autori dramatici cari fixase pentru ori-ce lucrare de teatru anume convențiuni peste cari nici unul din ei nu putea trece. Așa de exemplu era un calapod convențional ca ori-ce sfîrșit de dramă să aibă o concluzie morală. Zola se ridica cu drept cuvînt contra celor mai multe din aceste convențiuni, cari pun arta la carantină, și proclamă naturalismul în teatru, ca și în roman. O piesă de teatru trebuie să înfățișeze una din părțile simple ale vieței resfrînte prin temperamentul artistului. El se declară în contra acelor sfori cari se permit unui autor să le mânuiască după voință în piesele sale, și cari falsifică
