O! cine știe, îngrozindu'l cu rezvrătitele blesteme,
De omul ce-a creat, în taină, el, creatorul, — se va teme!
Și va rostogoli puternic acest păment nenorocit,
De-apururea înmormentându-l în haosul fără sfîrșit!
Este știut că una din puternicile învinuiri critice aduse lui Victor Hugo era și aceia de a fi fost prea mult străin spiritului științific al secolului. In vreme ce științele analitice și ecsperimentale cucereau proporțiuni uimitoare, prin sacrificii și lupte uriașe, romanticul poet se afunda tot mai adânc în orizonturile nebuloase ale spiritualismului. Pretutindeni recunoștea egzistența lui Dumnezeu, înmărmurit sub ecstazurul de adorațiune și umilință. Același lucru s'ar putea spune și despre Lamartine.
Mme Achermann, într'un singur vers, înalță o ideie mare ce pare un verdict suprem al conștiinței omenești, rostit către acest D-zeu, dacă este:
Qu'import qu'il soit Dieu si son oeuvre est impie?
Și în altă parte, adresându-se memoriei lui Pascal:
