sociale. Dumnezeu, în spre care poeții umanitătei au înălțat atâtea imnuri, atâtea osanale, — începând cu psalmii lui David, — acest Iehova misterios, pare a fi acum o problemă rezolvată subt cercetările Arhimezilor pozitiviști. Poeții, cari se numiseră adesea: îngerii lui Dumnezeu,— devin atei. Privesc această lume îngropată subt noianul mizeriilor și se întreabă: cine este acela care a creat-o? Și dacă în adevăr este un El, atunci nu cântece armonioase, prinosuri de slavă și admirațiune, ci ură și blesteme trebuie săi aducem. „Honte à l'homme surtout qui pardonne à son Dieu”, zice Emile Chevé. Iar Mme L. Ackermann:
De e un Dumnezeu în ceruri, e un stăpân tiran, suprem!
Lui nu mă'nchin, ci ars de ură i-arunc 'n față-al meu blestem!
Lui să mă'nchin? Lui, care'n lanțuri de suferințe și mizerii
A'ncătușat această lume, — ce-ași vrea-o țăndări și puzderii;
Lui? care'și face un spectacol din ale oamenilor plângeri,
Din agonii îngrozitoare sub care te sfîrșești și sângeri ?
