Sari la conținut

Pagină:Poesii (1888-1894).djvu/137

Această pagină nu a fost verificată

 
Ajungînd lingă colibă îșĭ așează pe Florin
În păinjenișul moale împletit în tors de in —
Și-ĭ aruncă împrejuru-ĭ alb covor de lăcrămioare;
Peste recele-ĭ mînuțe lin îĭ suflă caldă boare.
Dar treptat, pe nesimțite, a 'mpietrireĭ aspră iarnă
Pe copil răceala morțeĭ trist începe s'o aștearnă
Că abea înspre măicuța-ĭ lîngă dinsu 'ngenuncheată
Pironi privirea-ĭ stinsă... Maĭ scînci pierdut... De-odată
Peste ochiĭ luĭ odihna cea de vecĭ întinde-o ceață
Ș'apoĭ cade 'n nesimțire înlemnitul trup de ghiață...
Codrul zguduit de milă sună trist cu glas pierdut;
Mama plînge 'nebunită sărutînd un chip de lut...

                                            IV

Codriĭ știutorĭ de basme și 'ncărcațĭ cu florĭ de tei
Pare că-s aprinși în ploae aurie de scînteĭ —
Și bătuțĭ de vîntul molcom, pe cărările uitate
Cern podoabă sclipitoare, albe flori înrourate;
Apa coborind din munte cade 'n pieatră arămie
Și fărmată sĕ tot duce unde dorul o îmbie,
Ajungînd prin vădurele sĕ 'nvîrtește aiurită
Și cotind îșĭ pierde valul după stînca pleșuvită.