Pagină:Poesii (1888-1894).djvu/136

                                    III

Nu maǐ știĭ ce boală are, de alaltăerĭ tînjește;
Stinșĭ i-s ochiĭ, gura-ĭ mută... Amărîta îl privește
Și-ĭ dezmieardă fruntea dulce în păr luciu 'mpodobită...
Fața luĭ atît de blîndă-ĭ și-ĭ atît de ofelită!...
...Să-l descînte-acum pornește... De departe, de la stînă,
Printre ramuĭi spre colibă vine-o zare de lumină;
Ea în brațe cu copilul a eșit din tind' afară
Și țîntind privirea-ĭî stînsă înspre dunga cea de pară
Zice : «boala, neodihna și nesomnul luĭ Florin
«Ducă-sĕ departe 'n tîrla tăinuită 'n crengĭ de-arin
«Și de-acolo fugă somnul de la ied și de la miel,
«Vie ca să-mĭ odihnească liniștit pe Florinel.»
Și apoĭ îl duce 'n taină la isvorul singuratec,
Presură în susul apeĭ o cățue de jăratec
Și îl pune 'n fața undeĭ; stînșĭ cărbuniĭ vin la vale
Peste dînsul trec și leneș merg pe-o legănată cale.
Mama-șĭ ia la sîn odorul; spre coliba fărmacată
Pe alt drum îșî mînă pasul ; suferința-ĭ înoptată
Ș'o urzește 'n calde lacrimĭ... picurînd din ochiĭ marĭ
Pe Florin, sĕ tot preschimbă în lucioșĭ mărgăritarĭ
Ce alunecă pe părul fluturat in taina săriĭ
De duiosul vînt molatec îndulcit de valul măriĬ.