Pagină:Poesii (1888-1894).djvu/138

Din stufiș lebede albe luciul laculuĭ îl tae;
Prin pierdute roțĭ de valurĭ argintate de văpae
Înspre mal înoată leneș... Spre colibă trist apucă
Pe Florin voiesc să-l iee, la cernit mormînt sâ-l ducă,
Și-l ridică de pe leagân; către lacul de devale
Merg încet, sĕ duc urmate de a mameĭ neagră jale —
Și de-atît amar de lacrimĭ, de durerea eĭ adîncă
Plînge prundul din isvoare, plînge cremenea din stîncă.
Codriĭ tremură de glasul dureroaseĭ doinĭ din stînă;
Lebedele 'n liniștire legănatul pas îșĭ mînă,
Pe acelaș drum molatec trec oglinda mișcătoare
De mi-l duc la codrul mîndru horbotat în albă floare.
Acolo lingă tulpina unuĭ teĭ bătut de vînt
Între două negre vițe îl așează ca 'n mormînt;
Toate glasurile văiĭ din adîncul lor trezite
Sună cîntecul din urmă și 'ncet ramurĭ răvășite
Îșĭ cern bruma peste dînsul coperindu-l pe vecie...



A rămas sdrobîta mamă nebunită și pustie;
Cînd sĕ vede ea pe lume sfîșiată de durere,
Cu pustiul drept tovarăș, fără nicĭ o mîngîere —
Și cînd știe că la sînu-ĭ nu să poate să-l mai culce,
Nicĭ să-ĭ maĭ dezmierde-auzul gănguritul lui cel dulce,