hrană, iar vânătoarea una din ramurile normale ale muncii. Arcul, coarda și săgeata, constitue deja un instrument foarte complicat, a cărui născocire presupune experiență îndelungată, acumulată, și un spirit mai ascuțit, deci și cunoașterea, în acelaș timp, a multor altor invenții. Dacă comparăm popoarele care cunosc arcul și săgeata, dar nu cunosc încă meșteșugul olăriei (care constitue, după Morgan, momentul de trecere la faza barbariei), găsim într’adevăr deja unele începuturi de așezări în sate, o oarecare stăpânire a producerii mijloacelor de întreținere, vase și ustensile de lemn, țesutul cu mâna (fără război) a fibrelor de coajă, coșuri împletite din coajă sau papură, unelte de piatră șlefuite (neolitice). De cele mai multe ori focul și securea de piatră permiseseră deja de a se face luntrea dintr’un singur copac și uneori grinzi și scânduri pentru construirea caselor. Toate aceste progrese le găsim, de pildă, la Indienii din Nord-Vestul Americii, care, deși cunosc arcul și săgeata, nu cunosc încă olăria. Pentru starea de sălbăticie, arcul și săgeata au fost ceeace a fost sabia de fer pentru barbarie și arma de foc pentru civilizație, adică arma hotărîtoare.
1. Treapta de jos — datează dela introducerea olăriei. In multe cazuri se poate dovedi că olăria s’a ivit din obiceiul de a acoperi cu lut vasele împletite sau de lemn, pentru a le face rezistente la foc, și așa s’a ivit probabil pretutindeni. Cu acest prilej oamenii au aflat curând că lutul modelat face acelaș serviciu și fără vasul lăuntric.
Până aici am putut considera mersul desvoltării ca fiind general, valabil pentru o anumită perioadă la toate popoarele, fără a ține seamă de loc. Odată cu intrarea în barbarie am atins o treaptă în care capătă însemnătate deosebirea dintre condițiunile naturale ale celor două mari continente. Momentul caracteristic al perioadei barbariei este domesticirea și creșterea animalelor și cultura plantelor. Continentul răsăritean, așa zisa lume veche, poseda însă aproape toate animalele ce pu-
