Willy, drăguțul mieu, întâiul mieu copil și floarea-mi :
Cine-l putea trânti pe dânsul când sta cum este stânca ?
„Poftim, copil de-o lună”, ziceau ; l-am strâns în fașe.
In douăzeci de sate n’a fost în acel an copil ca dânsul.
Tare în mâni, cu pasul sigur, păzit în graiu...
S’ar fi căzut ca eu să merg acolo, — că el era doar tânăr !
Și nu pot nici să-l plâng. Ce mai am eu de stat?
Poate acum să-l văd mai iute, — căci sta așa departe...
Și ce te uiți la mine, Ano ? îți par aspră și rece,
Dar mi-au murit copiii și-atâta-s de bătrână...
De ce să plâng pe Willy ori și pe ceilalți ?
Numai la vrâsta-ți, Ano, se poate plânge bine.
Căci îmi aduc aminte de-o ceartă cu tatăl tău, dragă,
Și numai pentru un zvon clevetitor: ce-am plâns!
Ori nu, a fost bunicul tău : ce jale !
Sânt șaptezeci de ani, de-atuncea, drăguță, sânt șaptezeci de ani.
Doar vară-mea Jenny venise, și eu am fost știut
Cum își trăise viata, dar n’am vrut să vorbesc.
Și ea să mă vorbească de rău: ce mincinoasă!
Dar limba e ca focul cum știi; ca focul, dragă.
Și ’n săptămâna ceia părintele-a vorbit de asta,
Zicând că jumătatea minciunii e mai rea decât minciuna,
Căci cu minciuna ’ntreagă tot te mai poți lupta,
Dar, dacă ea cuprinde și adevăr, — nu poți!
O zi și-o săptămână n’a dat acasă Willy;
Și pare că-mi perise toate, de și eram în Maiu :
Să-mi spuie așa Jenny când o știam ce-a fost!
Dar murdărind pe altul nu-ți faci fața mai albă...
Și-am plâns de am orbit, și-așa ’n târziu de seară,
M’am așezat la poartă de mă uitam la lume :
Și luna se ’nălta pe ceruri înfocată
Și ’n crengi chiar lângă mine ’ncepu să cânte privighetoarea.
Și-așa de-odată a tăcut: căci pe la poarta casei
Willy trecea, — și el nu m’a văzut —, era cu dânsa :
Ci eu săriiu în stradă și-am spus nu mai știu ce.
Oh, ce nebuni mai sânt bătrânii! Că doar sânt mânioasă!
Willy stătu ca un bărbat; nu se dădu în lături.
Dar ea, năpârca, vezi, mi se ’nchină frumos și fuge.
Și eu i-am zis i „Eu mă despart; tot astfel o să fie ;
Tu nu mă poți iubi de loc, dacă-ți faci râs de mine“.
Și el s’a ’ntors, și l-am văzut cu ochii uzi în lună.
„Mi-ești dragă, fata mea, și țin la numele tău bun,
Căci e și-al mieu, și ce-mi pasă de Jenny,
Ce-a spus. Ci să ne luăm și să trăim în pace“.
„Pe tine să te iau”, am zis, „dar eu spun verde :
Îmi pare că asculți povești, și ești gelos și rău”.
Dar el s’a ’ntors, m’a prins în brațe: „nu, o nu“...
Sânt șaptezeci de ani de-atuncea, dragă, da, șaptezeci de ani.
Pagină:Nicolae Iorga - Tennyson - Conferință la Societatea Anglo-Română.pdf/16
Aspect
Această pagină a fost validată
16