În linia cea lungă a stâncii, sta un gol
Și ’n gol era nisipul cel galben și cu spuma;
Încolo, lângă cheiul cel mic, copereminte
Boite ’n roșu ’n grupă, apoi o ruinată
Biserică și-o stradă mai sus se ridica
Departe către moară, cu turnurile ’nalte
Și, sus pe cer, în urmă-i, colnicul cenușiu
Cu tumuluri danese și crângul de alun,
Plin, toamna, de mulțimea copiilor, se ’nalță
În cupa cea scobită a dealului cel verde
Aici este crisa de iubire, când Enoch îi vede pe amândoi:
Odată ’n amurgirea de toamnă aurie,
Întreaga tinerime din sat, în serbătoare,
Cu sace, buzunare, panere mari și mici,
Porniră să culeagă alune. Filip stete,
Căci tatăl său cel bolnav avea de el nevoie,
Cu ’n ceas în urmă, insă, când dealul îl suia,
Drept unde colțul ultim al șesului începe
Spre vale s’alignească, văzu mergând păreche
Enoch și cu Annia, cu mânile în mâni,
Cu ochii suri și fața bătută de furtune,
Aprinsă de o blândă și sfântă ’nflăcărare
Cum arde pe altare. Și Filip se uită
Și își ceti peirea în ochi și ’n fața lor.
Apoi, când se-apropiară obrajii, el gemu
Și se dădu de-o parte, și ca rănită viața-i
Se strecură la vale, în crângul adâncit.
Acolo, pe când glasuri sunau în bucurie,
Trecu clipeala-i neagră, de nimene văzut.
Se ridică pe urmă și se porni, ducând
O foame cât e viața de lungă ’n pieptul său.
De la o bucată de vreme își dă sama că trebuie să plece de acolo, și, când toate amintirile acestea s’au ridicat în sufletul lui, atunci o nouă umanitate i se formează în inimă. Traducerea mea se oprește aici. Poate pentru mine ar fi trebuit să continue; pentru ce era în jurul mieu nu era nevoie, și de aceia m’am oprit.
Târziu însă mi-a răsărit înainte admirabila bucată „Bunica” și, de data aceasta, nu m’am putut opri să n’o duc pană la capăt. Din fericire sânt numai patru pagini, și, cum cred că, atunci când este vorba de un poet, e bine să i se lase lui cuvântul din urmă, cu aceasta se va încheia conferința, care a fost poate prea lungă pentru răbdarea d-voastră. Vorbește bătrâna:
Și zici că Willy, cel mai mare fiu al mieu, e mort: așa zici, Anișoară,
Rumăn și alb și tare ’nfipt, ce mai bărbat era, fetițo !
Și-a scris nevasta lui; n’a fost cu cap femeia,
Și nu era de Willy; dacă n’a vrut să m'asculte pe mine...
Că, vezi tu, Ano, tatăl tău nu era om să poată strânge,
Nici cap n’avea să ție-o casă: și-a tot băut viața.
Și dacă a făcut-o! Dar eu n’am vrut să facă.
Dar ce sta el s’asculte de mine! Zici că e mort acuma?
