Pagină:Nicolae Iorga - Tennyson - Conferință la Societatea Anglo-Română.pdf/17

17

---

Și-așa ne-am luat eu și cu Willy, purtam rochie deschisă,
Și-au fost și strașnici lăutari, și el li-a dat un galben,
Dar cel d’intăiu copil al mieu s’a născut mort,
Căci umbră-i și lumină viața: când spini, când floare.

Și-atunci eu m’am gândit la moarte, Ano:
Vedeam zăcând dulcele trup ce n’a știut ce-i viața.
Eu, vezi, n’am plâns, fetițo, n’am plâns de când sânt om;
Dar tot am plâns atuncea de jalea lui c’a vrut să vie ’n lume.

Era urât la față micuțul, mânios:
Și eu stăteam de mă uitam la dânsul: atâta trudă în zădar!
Dar pentru Willy de ce să plâng? Doar am să'l văd ca mâne,
Dar tot am plâns ca un copil pentru copilul care n’a trăit.

Dar el m’a mângâiat, bărbatul, căci el tot da-mi zicea:
Ca un bărbat îmi era blând, dar hotărît ca un bărbat
Și nu era gelos, — o nu! Am dus ani fericiți.
Și a murit, și nu l-am plâns: eram atâta de bătrână !

Dar aș fi vrut să-mi fie dat să pot muri:
Și-mi era somn și mie, și aș fi adormit.
Sânt zece ani de-atuncea ori poate și mai mulți.
Și, uite tu, acuma copiii toți pare că-i văd aicea.

Ania mea, care-a murit la doi ani, merge sfios ;
Sfios merge Ania mea cea mică, — și ea tot Ana — ;
Merge sfios prin casă, cum îi este voia,
Și Henric este dus în curte și Carol taie brazdă ’n deal.

Și Henric ca și Carol vorbesc; i-auzi cum cântă?
Adesea ori ei vin la ușa mea ca într’un vis frumos.
Ei vin de stau pe lângă mine, lângă pat,
Și parcă nu știu bine: trăiesc ei, oii sânt morți.

Dar știu cu siguranță că nu mai sânt în viață :
Căci Henric a murit la șaizeci de ani și tată-tău la șaizeci și cinci,
Și Willy, cel mai mare, să fi avut și șaptezeci;
Îi știam copii, și ce bătrâni sânt ei acuma !

Căci vremea mea-i o vreme de pace ; nu mai plâng;
Adesea stau în casa părinților spre seară,
Și vin vecini, și râd, și stau la sfat cu mine;
Și mă trezesc zâmbind de lucruri vechi, trecute.

Ce-i dreptul, zice popa că noi avem păcate.
Dar vremea mea-i de pace și este Domnu ’n
Cer Să ierte, — căci în Ceruri județ e Dumnezeu,
Nu e un om ; și cartea-i este solia păcii.

Și bătrâneța este o vreme-a păcii, fără grijă,
Și fericită mi-a fost viața ; dar n’aș începe-o iar.
Pare că-s obosită puțin, atât, aș vrea să dorm.
Numai la vrâsta ta, Anie, poți plânge cum se cade.

Și zici că-i mort Willy, frumosul, floarea mea ;
Dar ce să-l plâng: e dus doar pentru un ceas de vreme;
E dus pentru o clipă, dintr’o odaie ’ntr’alta.
Și eu vin, dragă ’ndată. Să plâng, — de ce să plâng?

Și-a scris nevasta lui: n’a fost cu cap femeia.
Dă-mi ochelarii, Ano: ce bine-i că mai văd !
Mai ai o grijă, numai când voiu pleca de aici.
Dar stăi acum cu mine, că doar n’o să stai mult.