înfoiate și scurte, ca rochiile țărancelor ungurești; une ori, un șorț cu aceleași dungi pe cer roșu ca și fota împodobește și îmbogățește îmbrăcămintea. Fruntea e la multe încinsă cu câte o basma cu flori, de-asupra căreia, fără s’o acopere, e aruncat largul văl alb. Dar toate acestea se văd în cernutul neobosit al ploii mărunte ce urmărește. Oamenii zac în carăle ude, grămădiți în mormane greoaie, triste, supt cergi, sumane și cojoace cu căptușala mițoasă întoarsă în afară.
De la o vreme, se văd iarăși sate, în șiruri și pâlcuri de case curate și bine îngrijite. Locuința mehedințeană stăpânește de acum înainte: casa albă cu o fereastră în față și alta pe lăture; pe înaltul, foarte înaltul coperemânt de șindilă neagră se ridică un mare țuguiu de ogeag, acoperit cu aceiași șindilă veche, ca surguciul puternic al unei căciuli grele. Multe locuinți au șoproane în față, pentru adăpost și găzduire, ca la hanuri, care se deosebesc numai printr’o a doua fereastă din față, mai bine deschisă și înzestrată cu obloane. Mulțime de cară desjugate așteaptă supt aceste uriașe umbrele de lemn.
Un ultim deal se ridică în față, înfășurat în groase neguri lăptoase. Ele se desfac din larga Dunăre, și orașul, în stradele pline de lapoviță ale căruia întri îndată, e Turnul-Severin, care-și aprinde luminile în seara posomorîtă, mucedă.
Din altă parte, Gorjul, sărac, se anunță printr’un nume care trezește amintiri istorice. La Țințăreni, venind din sus, Tudor și-a așezat una din taberele în care a stat mai multă vreme. Interesant moment din viața noastră națională și interesant nume de sat, care trimete la un sat de obârșie, prin cine știe ce părți
