iar de alta uriașe căzi în care fierbe țuica. O nevastă cinchită pe un scăunel toacă varză cu toporul în piuitul puilor de găină și grohăitul purceilor, pe când în crâșmă rătăcește ‘n papuci hangița, care se chiamă Alexandrina și are fața slabă, palidă a unei mari boieroaice între movilele de băligar. Un nebun ni tot înșiră de la capăt câți copii are și cu cine este în legătură. „Moș Udrea a murit”, încheie el; „dac’aș muri și eu după dânsul!” lar câți vin la han, chemați de o femeie grasă cu picioarele goale, au țuică în cap, zbiară, cântă și chiuie.
Motrul curge liniștit în vale printre sălcii, lat ca lalomița lângă Târgoviște. Îl trecem într’o împroșcătură de stropi, și apucăm la stânga printr’un ținut verde, cu porumburi și case albe presărate de-a lungul drumului.
Apoi începe un șir de suișuri și coborîșuri prin păduri și văi, tăind de-a curmezișul înălțimile ce lot răsar în zare, albastre. Pănă într’un tărziu nu se mai văd sate. Dar șoseaua e foarte mult străbătută; ea nu ni aduce numai cârduri de vite albe, pâlcuri de oi blajine ce 1ug speriate drept înainte, păstori și păstorițe, unii numai în cămașă, alții cu sumane, cojocèle, șaluri, ba chiar cu umbrelă. El mână înaintea noastră cară, căruțe, trăsuri, ce aduc supt coșuri, covergi și peteci de abà murdară o lume amestecată, în care cei mai mulți la număr sânt săteni. Portul lor se deosebește întru câtva de al Gorjenilor: nădragii de abà sânt cusuți în față cu flori și găitane negre; căciulile albe, negre, sânt mântuite sus cu un triunghiu sau se apleacă la o parte în moțuri, ca vechile căciuli războinice din vre mea lui Mihai Viteazul. Pe lângă zăvelcile din județul vecin, mai scurle în față, se văd fote ce încunjură lot trupul ca acelea din Muscel, dar se desfășură
