de baltă. Țințarii. Broștenii șânt și ei veniți din jos, aici ca și în Moldova numele acesta înfățișând: locuitori de părți mlăștinoase; Băltenii, ba chiar și Rovinarii, de la „rovine” băltoase, mai departe, au aceiași origine. Conlra părerii obișnuite, au fost deci și colonisări de jos în sus. Peșteana corespunde unui sat ardelenesc, iar la laș, ca și la alt laș din Argeș, se vede că originea vechii capitale moldovenești n’are nimic a face cu lazigii, cărora, de fapt, la Unguri (v. Iász-berény, centrul lor), ca și la Slavi, li se zice: lași. E numele întemeietorului, vechiu nume ca și al acelor „moși” cari au dat numele lor la Vlăduleni și Drăgotești, la Romanești, din margenea „Târgului” de pe Jiiu: Vlădulea, Dragotă, Roman. La Olari, e încă unul din satele, ca Fundenii Prahovei, Potigraful Ilfovului, care dădeau și dau pănă astăzi ceramica în care se întrupează, prin forme și colori, simțul de frumuseță al poporului nostru.
Acest simț se arată în asemenea locuri cu casele mai mult umile, nu în improvisațiile hidoase ale bogătașilor, darnici în colori și în stucaturi, ci în admirabilul port al sătenilor, al femeilor mai ales, care începe odată cu muncelele de supt Carpați. Trupul pare dat însuși, în mlădierea lui gingașă, după aceste cămăși învoalte, după aceste oprege care strâng, după supțirea maramă, albă ori galbenă, care flutură. Femeile așezate pe margenea ceardacului cu furca în mână sânt icoane de grație patriarhală.
Trecând prin regiunile de supt munte, a căror tragedie în războiu mi-o descrie emoționat un ofițer al marilor lupte, scriitorul Pamfil Șeicaru, revăd Tismana, care-mi reservă descoperiri: candelele de argint date în amintirea boierului Vlăduț de la sfârșitul veacului al XVII-lea și, mai ales, în ușa paraclisului,
