se văd frumoase case de proprietari. Iar pe peroane se mișcă varietatea cea mai mare de căciuli ce se poate închipui, — pănă și, la Ciulnița, micile tichii de blană albă ale Albanesilor. Haine cafenii, albastre, roșii, — scurteici și pantaloni largi, — se amestecă între ele într’un tărcat tablou de îmbrăcăminte populară.
De la Ciulnița o linie secundară se desface din marea arteră, care, peste podul ce străbate insula Borcea în cea mai strâmtă parte a ei, merge să caute Constanța, adăpostul corăbiilor. Și în jos se urmează Bărăganul, dunga fără apă din preajma râului mare. Pănă la brațul Borcea, pe care sânt așezați. Călărașii, mai e un singur sat, cu câte jumătate de ceas de pustiu înainte și în urmă. Casele acestui sat, Siliștea, care se înșiră mult timp în dreapta liniei, lipsite mai cu totul de perdeaua ocrotitoare a arborilor, n’au unele din ele nici ușoara spoială a varului. În lutul gol al păreților lor, supt coperemântul de coceni înegriți de ploi, ele par una cu țarinile și pășunile de care sânt încunjurate.
Alt șir de case după o lungă străbatere a deșertului. Un coș de fabrică fumegă. O grupă de căsărmi își arată coperișurile roșii de tablă. Clădiri mai răsărite vin acum la rând. Sânt Călărașii.
2. Călărașii.
Un vechiu sat, Lichereștii, al lui Licherie, Glicherie, poale și un călugăr, și șchele neînsemnată, din care Știrbei-Vodă a voit să facă un oraș, un port, o capitală de județ, Călărașii purtară întăiu numele Domnului întemeietor, dar, după încetarea Domniei acestuia, se întoarseră la vechea numire: „Știrbei-Vodă” se chiamă astăzi numai o stradă principală și gimnasiul.
Întrarea în Călărași pare să arăte că planurile
