triumful. De-odată, spre ceasurile 9, el soarbe negurile, și într’un larg zimbet rece arată nemărgenirea Bărăganului.
E un pustiu, și nu e. În toate părțile se desfășură, ca o mare liniștită ce s’ar fi închegat pentru totdeauna, șesul cu desăvârșire gol. Nimic mai rar decât, tocmai în fund, o perdea de arbori săraci. Satele nu se văd decât doar câte unul în margenea depărtării imense.
Adâncul n’are apă, și nicio rădăcină lacomă nu poate găsi pentru vegetalele mari izvorul de viață. Dar, într’un lung șir de veacuri, Bărăganul pustiu a fost patria bălăriilor înalte, dese, a micilor păduri cărora toamna distrugătoare li nimicește trunchiul șubred odată cu frunza îmbielșugată. Din rămășițile acestor rânduri de ierburi putrezite s’a alcătuit un covor hrănitor de pământ negru, în stare să dea înapoi viața cuprinsă în el, să hrănească din mormântul său de buruiene. Pășunile au rămas, bielșugul verde pentru turmele venite din alte locuri, dar alăturea de dânsele plugul a deschis câmpii de roadă pentru marii cumpărători de țarini întinse.
Și astfel aici păstorul mocan cu căciula pătrată trăiește ca vecin al țăranului cu căciula țuguiată. Pe rând se înfățișează ochiului împărăția unuia și a celuilalt. Oi mițoase undulează mergând prin miriștea gălbuie, în care se contopesc aproape. Bidivii speriați se opresc în margenea drumului, întrebând cu ochii lor mari umezi. Pluguri cu cai taie brazda nouă, pe când în ogorul vecin grâul nou mijește, des și verde. Cară, căruțe, trăsuri, transporturi de fân se strecoară în preajma liniei ferate. Magaziile gărilor gem de sacii greoi, așezați în rânduri pentru plecarea peste hotare. Accidentele câmpului sânt ariile, căpițile de fân, clădăriile de coceni, mașinile, casele paznicilor aceste bogății strânse. Lângă slații
