lui Știrbei n’au fost tocmai bine atinse. O șosea se întinde printre case mici, printre magazii de lemn, unde se drămăluiese grânele de țărani cari strigă tare numărul baniților pe care hambarul le primește sau le restituie. În dreapta, pleacă încă o ulicioară de sat sărac.
Dar iată în sfârșit o clădire mare, pe fațada căreia stă scrisă o devisă de învățătură. E Gimnasiul. Apoi ceva mai departe, într’un parc, o alta, deosebit de frumoasă: Palatul Administrativ, care reproduce liniile, micșurate, ale unuia din marile spitale bucureștene.
Pe când în lat două lungi strade înșiră prăvălii mărunte, Strada Mare se desfășură largă, cu case dintre care multe au două rânduri și o înfățișare plăcută. Aici și în alte părți ale orășelului zimbesc trecătorului vile gospodărești, despărțite de stradă prin cochete grădini de flori.
E un oraș creat de curând, aceasta o urată sistemul european al stradelor, tăiate fără cruțare față de un trecut cu totul umil. Capitală de județ, el a primit podoabele de edificii publice ale acestora. Șchele frecventată, cum se vede din șlepurile ce așteaptă încă și la această vreme, Călărașii durară prăvăliile multe și înțesate, care sânt și o podoabă. Alt centru al Bărăganului, Slobozia (—lui Ienache, cu puternica mănăstire-cetate, apărând de spre Turci), îndeplinește mai mult menirea de târg interior pentru mocani și săteni. Urzicenii, sălașul celor veniți de la urzici, e încă un sat cu biserică mai veche, stradă mare, han cu muște și librărie.
La Piua Petrei (a lui Petre) care lucra în acest Târg de Floci, odată cu două biserici, din care una e o ruină în porumburi, dăinuiește mai mult viața pescarilor. Cu toată această concurență, bâlciul din Călărași nu-și pierde mulții mușterii și visitatori din țară sau de peste hotarul dunărean.
