Când însă ai ajuns la Bărboși și la malul Siretiului, priveliștea se schimbă. Insule de papură înaltă, verde, apoi larga apă liniștită, cu nisipuri ieșite la iveală în mijloc. Pe urmă, ca în pământul Tecuciului, muncele de lut, și mai înalte aici, și mai rupte de vechile puteri mari ale naturii. Lostopane hâde de țărnă gălbuie se înfruntă, pe când pe margenile prăpăstiilor sânt îngrădituri, vii, porumburi moarte, câte o rămășiță de pajiște: vitele urmăresc lacome aceste slabe rămășițe de nutreț. Înaintea unor căsărmi cu coperemântul roșu, soldați păzesc în năvala colbului nemilos.
Apoi trenul se înfundă într’un foarte înalt defileu de înălțimi lutoase, pe care-l urmează un tunel și alte strâmtori fără verdeață. Câteva bune căsuțe de mahala, și te oprești în Galați. Dunărea e la doi pași, și, cu toată seceta, valurile ei grele se rostogolesc, frământate de vântul ce gonește norii, și cu dânșii, roada.
Altă dată, spre Călărași, printr’o dimineață de negură, în Novembre. Din învelișul alb răsare numai margenea drumului, cu tufișuri uscate și lunci perindându-și trunchiurile supțiratece.
De fapt, prin fecunditatea pământului, prin bogăția pădurilor, — Statul a făcut la Brănești o școală de silvicultură —, prin poesia luncilor bogate în ape, prin seninătatea lacurilor, prin buna întreținere a șoselelor și desimea satelor, această regiune mărginașă a Bucureștilor e una din cele mai frumoase ale țării.
După un timp numai, pământul se înalță în dealuri de lut, se sapă în râpe unde dorm bălți sure și verzii, unde șuviți de apă fără scurgere hrănesc, vara, desișuri de buruieni, acum moarte.
Soarele, care a răsărit de mult, își tot zăbovește
