temeliile unui vechiu schit, al cărui ctitor d’intăiu a fost un Vel Căpitan de Margene. Din întăia clădire a rămas numai pisania, pe o tare piatră de Buzău, cu fața aspră.
Un drum în pădure duce la mănăstirea Ciolanul. Muntele lutos e prins întreg de fagi supțirateci și de stejari măreți, cu trunchiul scrijelat și ramurile vânjoase, larg întinse ca ale unui policandru. Seceta a nimicit pajiștea bogată de la picioarele uriașilor, și numai un luciu de aur palid, ca un mușchiu, îmbracă pământul înaintea stâlpilor înalți, negri, pe când adâncurile sânt pline de giulgiul roșiilor frunze moarte. Aici nu sânt nici poiene, nici case, nici drumeți singurateci: pacea desișurilor e nemărgenită.
Am ajuns pe un tăpșan păzit de o cruce de piatră. Într’o adâncitură neașteptată, stă mănăstirea.
Chilii de o exemplară îngrijire, — case-model pentru orice viață împreună a oamenilor —, încunjură cele două biserici cu urîte turnuri de lemn și tablă roșie. Cea mare e înălțată „din temelie” de episcopul de Buzău Chesarie, între 1822, anul întoarcerii Domniei pământene, și 1828, când, spre marea bucurie a Sfinției Sale, țara stătea în mâna „armiei preaputernicii împărății a toată Rosiia”. Clădirea n’are, firește, nimic deosebit, dar un cleric care-și amintia tradițiile de artă ale vremurilor bune a săpat cu o mare măiestrie cadrele ușii și ale fereștilor, în flori care samănă, de te înșeală, cu acelea ce se lucrau din daltă în veacul al XVII-lea.
O reparație de mai dăunăzi, — 1857, — a stricat cu totul înfățișarea micii biserici vechi, a cării ctitoră ar fi însăși Doamna Neaga, soția lui Mihnea Turcitul, înaintașul lui Mihai Viteazul. Numai colonetele fine mai amintesc întru câtva ce a fost această zidire.
