Pagină:Nicolae Iorga - România mamă a unității naționale v.1.djvu/406

Această pagină nu a fost verificată

Bisericile sânt mici și urîte: peste o clădire oarecare, făcută din cărămidă, se înalță unul sau două turnuri de lemn acoperit cu tablă văpsită albastru-vânăt sau roșu ca sângele uscat. O turlă de zid se pomenește ca o minune. Bisericile cele bune din Moldova le-au făcut în cea mai mare parte proprietarii, și micile mijloace ale moșnenilor, strânse la un loc, n’au putut isprăvi dincoace cât bogăția risipitoare a unui singur om dincolo.

Dar cimitirele sânt ca o florărie, bine îngrădite și sămănate des cu cruci văpsite tare. Îngrijirea morților e un semn deosebitor al locuitorilor din aceste părți, și cu sutele răsar la răspântii, în margenea, în mijlocul drumurilor, în poienile pădurilor, pe vârful înălțimilor, crucile mari, tăiate în lespedea aspră și grăunțoasă a munților Buzăului. Unele negre, șterse de vreme, săpate cu vechi litere chirilice pe care nu le mai înțelege nimeni, altele cu inscripții latine, cu văpseli și aurituri câte odată: ele amintesc o moarte năprasnică, sau sânt pomelnice ale răposaților dintr’o familie, sau, în sfârșit, mărturisesc despre evlavia unui călugăr care urmărește pe această cale iertarea păcatelor sale, știute și neștiute, cu voie sau fără voie.

Toate mănăstirile din acest județ sânt înoile cu totul sau clădite chiar din nou: pe fondul gălbiu al dealurilor, pe verdele pădurilor, ele zugrăvesc vesel pete roșii și albe, care se văd foarte departe, făgăduind drumețului de o stare mai bună răcoare, apă rece și o primire prietenească, iar bietului sătean obosii o cană cu apă la fântână și poate câteva rămășițe din prânzul, ce se iea aici totdeauna împreună, al călugărilor și al călugăriților.

Mănăstirea Barbu, la care se ajunge printr’un mic drum învălurat, între porumburi bune, e făcută pe