trecătoare a vultanilor feudali din împrejurimi, pe lângă cari era și târgul, de o înființare mai veche, probabil străină, ca în atâtea alte locuri[1]. Și azi se vede aceasta. În afară de stradele sale bune, Buzăul se poale mândri mai ales cu cartierele boierești, lungile strade drepte, largi, de o parte și de alta a cărora se înșiruiesc vile încunjurate cu arbori și straturi de flori. Pănă foarte departe, acest lanț de cochete adăposturi ale unei vieți de familie înfloritoare se menține.
Buzăul e, iarăși, o episcopie, o destul de veche episcopie, cu toate că, între celelalte ale Țării-Românești de odinioară, ea vine tocmai la urmă, după ce Târgoviștea avea o Mitropolie și Noul-Severin al Râmnicului se putea mândri cu o păstorie a sufletelor. Episcopia e frumoasă, — de și o reparație din veacul trecut face să nu se poată recunoaște pe deplin înfățișarea ei de la început —: ctitorie a lui Matei Basarab, arsă de „năvălirile varvaricești” și refăcută de Vlădica din 1740 —; palatul episcopal, palatul oficiilor sânt mari și curate. Episcopul, pe care de sigur că nu-l laudă nimeni prea mult[2], stă totdeauna în reședința sa, și aceasta-și are foloasele. Se văd și câteva biserici mai mari, dintre care una cu o icoană făcătoare de minuni, a Banului, clădită de Andriana, văduva lui Șerban Cantacuzino Vornicul, dar și de noul ei bărbat, în 1722, a primit acum de curând un coperiș de olane colorate și un pridvor de geamuri, care-i dau un caracter așa puțin cam ciudat, de și, în mijlocul unui parc bogat înverzit, această clădire nouă-nouță face o întipărire modernă, apuseană.
