Având fericirea, atât de rară!, de a păstra același primar într’un lung șir de ani[1], Buzăul s’a folosit ca puține alte orașe românești de bielșugul vremilor nouă, de ploaia de aur a împrumuturilor. O pădure de stejari mărginașă, un sălbatec crâng prăfuit s’a prefăcut în parc frumos, cu multe alei și largi perspective, cu chioșcuri și statui. În capăt se vede, alcătuind astăzi mijlocul precis al orașului, noua Primărie, cu un înalt turn, o lungă fațadă în stilul țării, — toate în piatră, ici și colo sculptată. Când clădirea va fi gata, ea va fi, neîndoielnic, cea mai frumoasă primărie din țară și o podoabă de mare preț pentru Buzău.
Numai dacă Evreimea, ce se tot strecoară din prisosul Moldovei, n’ar prețui tot mai mult însușirile orașului! Chiar astăzi librăriile oferă cumpărătorilor cărți poștale ilustrate cu salutări în ebraică și expun „Calendarul Israelitului”, caracterisat pe copertă prin tipul național: un bărbos cu anteriu și șapcă (așa am fi pus noi în Calendarul nostru național un păstor sau un plăiaș de munte). Chelneri creți și blonzi te primesc pe la oteluri și-ți încrețesc socoteala potrivit cu aptitudinile acestui neam. Singurul restaurant, „la Moldavia” (evident!), dă publicului să aleagă, pe o admirabilă listă, între „friguroi” și „rinic sotei”, pe lângă care se adaugă, firește, „fruhte”, între care „fersici”. Hăinăriile, prăvăliile de așa-numită „galanterie” poartă în fruntea lor nume care chiamă în minte o imigrație începută în țara Canaanului, unde dorim Evreimii liberate de jugul creștin toate fericirile din vremilc de aur ale patriarhilor.
- ↑ Constantinescu
