de această obârșie, — s’a făcut o bisericuță de lemn, după chipul celor de cărămidă de atunci, în anul 1793. Și ea e rău întreținută.
Părintele din sat e un Gherghițean de baștină, neam de neamul lui tot din Gherghița. Bătrân, frumos, cu ochii albaștri și barba albă, bogată. Tocmai se întorcea de la congresul Băncilor rurale, ce s’a ținut la Bacău, și nu mai poate de bucurie.
E adevărat că n’a găsit hanuri creștine decât unde i s’a pus în mână o lingură de lemn, „cum nu le țin aici nici Țiganii”, e adevărat iarăși că a dat peste atâta jidovime, speriată de oaspeții români, încât s’a scârbit rău. Când și când n’a înțeles moldovenește și s’a uimit dacă în loc de „nițel porumb” i s’a spus „o lecuță de popușoiu», dar bucuria tovarășilor, frumuseță caldă a cuvântărilor nu-i vor ieși din minte. Și mai ales alaiul lui Ștefan-Vodă și a lui Țepeș… „Calul alb, frumos, el în haine scumpe, bălan, cu plete lungi, mândru… Ce, Domnule, pot să zic că am văzut și eu pe Ștefan-Vodă!”
Ne întoarcem spre Crivina, stație mai apropiată decât Perișul. Cu un leu mai mult decât ne învoisem, moșul primește să ne ducă acolo.
În dreapta, în stânga, a plouat potop, din norii surii, apăsători, cari se strânseseră într’o clipă, mânați de vânturi ale înălțimilor, pe care noi nu le simțim. Aici n’au căzut decât puține picături, care ne închiseseră în biserica lui Matei-Vodă.
— N’o să plouă, Domnule; aci la noi nu plouă. Așa e blăstămată Gherghița. O să spunem și „Coroanei”, să știe.
Și aflăm că, atunci când s’a dat pământuri sătenilor, ei n’au vrut să le iea pe lunca Ialomiței, cum hotărîse egumenul de atunci. El s’a supus cererii lor, dar, la plecare, fiind în trăsură, a legat cerurile de-asupra Gherghiței.
