Portul pare amestecat: nici tocmai ca la șes, nici ca sus, în munte, dar nimeni printre cei ce au venit la danț nu e nevrednic de dânsul. Unele fete păstrează câte ceva din vechea datină de îmbrăcăminte, dar cele mai multe și-au pus rochii de oraș, podoabe tot de acolo, ba s’au și pudrat; despre aceia însă tot sânt frumoase, și acelea care știu mai bine aceasta se desfac din rând și privesc mândru trecerea drumeților străini.
Asta e însă hora cea d’intăiu. În calălalt capăt al satului s’a început hora a doua, unde vin oameni ceva mai săraci. Țiganii joacă de-o parte (și se poate să nu fie Țigani unde a fost Domnul și boierii?). Dar și Țiganii sânt tot oameni din sat: ei fac hora a treia. Iar cea de-a patra e făcută pentru cei mai desprețuiți, — „adunăturile” venite din toată lumea.
Toate bisericile sânt prefăcute, adecă stricate, și lotuși sânt vechi pe acest pământ istoric. Cea de lângă Administrație a fost sfințită într’o lună de Maiu ca aceasta, acum două sute de ani în capăt; un căpitan de Roși a înălțat-o pe vremea Brâncoveanului. Biserica lui Matei Basarab însuși a fost întăiu o ruină, apoi sătenii au făcut-o din nou, prin veacul al XVIII-lea, îngustând-o cu mult și înlăturându-i marele pridvor deschis, pe stâlpi. Pisania rămăsese însă de-asupra ușii, și se mai vedea și alta, pusă de ispravnicul care a îngrijit clădirea, — firește tot un căpitan. Dăunăzi s’a făcut însă o reparație pestriță și împopoțonată, cu zugrăveală nouă: inscripția cea mare a fost prinsă în zid, iar cea mică a căzut la pământ. Se zice că de curând s’ar fi luat hotărîrea de a se ispăși acest păcat printr’o nouă reparație, care ar scoate la lumină ce ar mai fi rămas din vechime.
În sfârșit, în fund, unde se așezaseră fugarii din Ardeal, Ungurenii, — bătrânii tot își mai aduc aminte
