Urâtele biserici cu turle de lemn, — căci Bucureștii sânt aproape lipsiți de biserici vrednice de acest nume —, care pătau partea boierească a stradei, nu se întâmpină aici. Una ceva mai cuviincioasă, Sărindarul a fost înlocuită printr’un parc, care era însă cât se poate de rău îngrijit, pentru ca apoi să se înalțe pe el liniile simple, dar mărețe, ale Palatului Ofițerilor, a cărui frumoasă fațadă a fost stricată însă de facerea unor trepte exterioare inutile.
Aici o nouă și largă stradă, plantată cu arbori, luminată cu globuri de lumină electrică, străbătută de masive vagoane de tramvaiu tot electric, taie vechea cale a noii Victorii. Sânt bulevardele.
Amintirea bulevardelor parisiene, pe care le-a deschis baronul Hausmann și care în cel mai scurt timp s’au acoperit de clădirile cele mai strălucite ale Parisului, dorința respectuoasă de a da Suveranului o legătură dreaptă, largă între reședința sa de iarnă din București și cea de vară, care era atunci la Cotroceni, mai sus de Dâmboviță, și, în sfârșit, convingerea că noul București trebuie clădit pe ruinele mahalalelor, a făcut, pe vremea războiului de Independență, să se dischidă, prin exproprieri costisitoare, Bulevardul Elisabeta. S’a uitat însă un lucru: că o stradă nu e nimic fară case și fără locuitori și că aceștia nu vin decât atunci când strada se despică între regiuni care căutau neapărat și de multă vreme o legătură. Insă viața Bucureștilor nu se desvoltă în spre Cotroceni și nicio aglomerație mare nu se făcuse acolo, trebuind a fi unită cu centrul. Deci particularii n’au clădit, și pănă astăzi se văd de-a lungul bulevardului, chiar în părțile lui mai apropiate de Calea Victoriei, locuri virane, de multe ori neîngrădite, vechi dărâmături, clădiri nelocuite. Această nepăsare a Bucureștenilor pentru frumosul drum nou
